18 June 2010

Doliu

Nu inteleg de ce mereu dispar cei mai dragi dintre noi. Nu inteleg de poti trece in nefiinta asa de tanar. Cand ai toata viata inainte, cand nici macar nu ai inceput sa iti faci simtita prezenta in acesta lume cruda, se intampla. Blestemul. Durerea. Disparitia. Lacrimile.

Ne stiam de nici 2 ani de zile. Nu zic ca a fost dragoste la prima vedere dar ceva, ceva tot a fost. Flacara s-a aprins in timp. Comunicarea nu a fost o problema.Eu vorbeam. El asculta. Chiar daca treceau si zile fara sa il bag in seama, niciodata nu a zis nimic. Era extrem de ascultator. O fire intelegatoare si ingaduitoare in acelasi timp. Ascultator. Niciodata nu a ridicat tonul. De fapt, va mint. Niciodata nu a vorbit cu mine. Insa stiam ca e din cauza timiditatii lui. Insa am incercat sa il integrez si sa se faca simtit iubit si apreciat.

Ce e ciudat e ca nici nu am observat trecerea lui in nefiinta decat dupa cateva zile. Ce imi pare si mai rau e ca nu apucat sa imi spun la revedere. Il vazusem mai trist in ultimele saptamani. Din pacate in ultimele luni nu am prea avut ochi si pentru el. Si probabil starea lui s-a agravat. S-a simtit dat laoparte, alungat si abandonat. Nu a mai putut suporta singuratatea.

Nu cred insa ca s-a sinucis. Nu stiu. Insa simt ca a fost si putin vina mea. Vorbele mele dulci probabil ii dadeau putere in fiecare dimineata. Si traia cu ele. Nu cu apa sau aer. Doar cu vorbele mele.

La revedere draga Pustiulica,bansaiul meu drag, prima si ultima plata de care am avut vreodata grija. Nimic nu te va mai putea inlocui asa ca iti promit ca nu va mai exista un Pustiulica 2.

No comments:

Post a Comment